Deși cochetam de multă vreme cu acel „Vaaai, ce mi-ar plăcea să scriu și eu o carte!”, aventura mea scriitoricească a început destul de târziu.
Împlinisem deja 44 de ani și tot nu găseam cartea care să mi se potrivească ca o mănușă.
Singura soluție era s-o scriu chiar eu :)
Mi-am rumegat câteva zile ideea, apoi i-am spus nevesti-mii:
- Știi ceva? Dacă tot nu găsesc o carte care să-mi placă, probabil c-a sosit timpul să scriu eu una. Vorbesc serios. Eu sunt Alesul! Eu o să salvez literatura română! Tipele o să doarmă cu poza mea sub pernă și-o să se pișe pe ele de emoție când o să vină la lansările mele de carte.
- Doamne, ajută! mi-a răspuns ea.
Și m-am așezat la masa de scris. Și-a trecut 2014... și 2015. Apoi 2016.
Prin 2017 am început să mă îngrijorez. Afurisita de carte nu mai voia să se termine.
Am pus pixul jos și am clipit des. Mi-am analizat rezultatul muncii, apoi am oftat și am tras concluzia:
- E clar, omule! Ești grafoman.
Și adevărul m-a eliberat instantaneu, mi-a luat o piatra de pe inimă. Am aruncat într-un folder toată munca mea, după care (să nu faceți ca mine) m-am dus repede și mi-am cumpărat șase beri și o sticlă de vodcă.
Și, uite-așa, am scăpat de păcatul scrisului și mi-am reluat viața obișnuită.
Totuși, la începutul lui 2018 am dat accidental peste afurisitul de manuscris. L-am recitit și, culmea, chiar mi-a plăcut. Jur că m-am bucurat de fiecare pagină.
Acum a venit vremea să vă bucurați și voi.
Hai, lăsați naibii vodca și berea! Puneți mâna și citiți o carte adevărată!
