Enigmaticul titlu al cartii spune, intr-un fel, totul: caci "exuviile" sint pieile lepadate, carcasele subtiri lasate in urma de fluturi atunci cind ies din pupe, invelisurile napirlite ale vietatilor care, crescind, se transforma cu totul. La fel facem si noi cu ipostazele noastre vechi, infantile, imature, pe care le ingropam in uitare. Simona Popescu, ea, nu poate si nu vrea sa le abandoneze: le stringe, le colectioneaza, le suprapune intr-un timp prezent care, ca intr-o sincronie perpetua, aduna toate virstele precedente la un loc. Credinta ei este ca psihologia individuala, identitatea, personalitatea isi pierd consistenta daca renunta la pasii anteriori. Nu sintem doar ce sintem, ci si ce am fost. Iar adevaratele abisuri ale fiintei se ascund in trecut, in experientele instrainate ale avatarurilor care ne-au purtat numele.
"O sinceritate dezarmanta, dezarmata, savuros-periculoasa daca nu esti tu insuti antrenat in scufundari la adincimi perfid-voluptuoase. Citesc o carte despre mine! Nu-s original." (Emil Brumaru)
"Cine nu se indoieste de el ca scriitor" Incerc sa transform indoiala in aliat sau, cum am citit undeva, "lucrez" cu acel fel de indoiala in care ezitarea si decizia se maruntesc in granule - e o indoiala "atomizata", "corpusculara", cum se spunea in cartea aceea. Scrisul e un fel de energie. Nu te poti indoi de existenta unei energii, adica de ceea ce simti, poti doar sa te indoiesti de felul in care stii sa te bucuri de ea, sa o folosesti, sa o conservi, sa o transferi, sa o faci sa creasca. Ma indoiesc citeodata, de pilda, de felul in care scriitorul traduce conglomeratul de senzatii, de pre-simtiri (ale corpului si mintii) pe care-l numesc, in lipsa unui alt cuvint, "mesajul" meu. Si-atunci stau si lucrez la "traducere", fraza cu fraza, cuvint cu cuvint, pina cind imi prinde vocea, energia, pina face priza cu ele...? (Simona Popescu)
